spsh&sage, 21.02 – 17.03.2013

vizual expo

Mihai Barabancea, Radu Mureșan cu Vlad Gayraud, Dani Ghercă, rok, Horațiu Șovăială

Copii, bătrâni, oameni tineri sau pe la mijlocul vieții apar în fotografiile lui Sage – unii în sărăcie extremă, toți fragili, expuși, pe fundalul imaginilor cu grafuri, mesaje și scrijelituri urbane ale lui Spsh. Cu ce îi ajută să fie aici, în galerie, ce le-a adus bun gestul fotografierii, actul la care au fost supuși, la care nu s-au opus, spre care au fost convinși sau jocul în care au intrat până ce a început să le placă? Poate îi ajută la ceva: să manifeste furie, să întoarcă gestul fotografiatului înapoi înspre ceilalți, producătorii de relații sociale viabile, plusvaloare și idei.

Cum funcționează fotografiile din expoziție, în ce diagramă etică? Spsh și Sage sunt imersați de ani întregi într-o lume gravă și obișnuită în același timp. Imaginile nu sunt înscenate, nici furate pe ascuns, însă păstrează problematica producerii și expunerii lor în registrul acut. Odată aduse în spațiul galeriei, devin emoțiile și conștientizările pe care aceste imagini le produc doar reziduuri ale unei estetici expresioniste neimplicate? Ori se citesc mai degrabă în cheia “ca atare”, a unui realism cu gradații și implicații diverse? Care este relația lor cu dialectica genului fotografic de care aparțin – imaginea de stradă, reprezentarea marginalilor, fotografierea desenelor și mesajelor din spațiul public?

Mediate de fotografie și film, situațiile umane și urbane din expoziție se iau personal. Nodul în gât nu e o reacție estetică. Nici golul în stomac. Oftatul umanitar se exclude, urcatul pe clădiri pentru scris mesaje e un gest pe care uneori îl poți face. Mecanismul psiho-umanitar și non-reactiv al vinei se activează, inevitabil, dar fără consecințe, pentru că e interiorizat generic, e doar un mecanism de control social macro din angrenajul spiritual și cultural care ne înghite pe toți. Într-un mediu încărcat politic și descărcat de speranță colectivă, ne mai putem greu imagina în rol de agenți transformatori; în lipsa acțiunii directe sau prinși în capcana soluțiilor sociale de moment, trăim o  epocă a resemnării, complacerii, redistribuirii intelectuale a energiei. Rămân mesajele de pe pereții orașului, cuvinte și semne ale unor narațiuni care pot fi doar intuite, fundal/decor urban pentru sărăcia și bogăția extremă, pentru cotidian ori pentru exprimarea melodramelor. Rămâne furia, ca mecanism de ascuțire a simțurilor sociale.

—————————-

Expoziția prezintă o selecție de momente, personaje, obiecte zilnice și străzi parcurse din București și din împrejurimi . Fotografiile se concentrează asupra comunităților marginalizate, în scopul de a pune sub semnul întrebării stereotipurile atașate lor. Universul portretizat nu este acela al mizeriei și sărăciei, ci un univers viu, bogat în elemente heterogene, marcat de imaginația și de intuitia celor fotografiați – cei cu care noi toți ne-am intersectat, dar care au trecut neobservați –  bătrânii din parcuri, copiii din piețe, profeții de la colțul străzii și băieții în vopsea argintie din canal. Spațiile sunt  anonime, ascunse chiar și când sunt la vedere sau pe cele mai bătute căi.

În mod convențional, cred că ne raportăm cu toții la aceleași realități, la un același sistem de referință. Dar este oare adevărată această presupoziție? Fiecare vede altfel – pornind de la o culoare sau de la un detaliu faptic și ajungând până la cumulul de oameni și locuri ce ne compune lumea. Suntem singuri în spatele reținerilor și în noi înșine. Ne mișcăm într-un spațiu incert, al vederii încețoșate de lucruri stabilite arbitrar, comune unei societăți într-un timp dat. Ce facem cu experiențele noastre solitare și cum le punem în acord cu ale celorlalți constituie modul în care reușim până la urmă să ființăm între granițele acestui tărâm-limită al crepusculului.

 

Cei fotografiați sunt conștienți de prezența camerei și își modifică atitudinea, postura, gesturile în concordanță cu imaginea pe care vor să o proiecteze, uneori exhibiționist – un răspuns natural la condiția lor de excludere socială. Gestul artistic de fotografiere iese și el, în condițiile acestei participări, din mediul intelectual – estetic, adâncindu-se în psihologia maselor și a străzii. În relația negociată între fotograf și subiect, ambele părți sunt transformate – atât subiectul cât și fotograful performând rolurile atribuite de situație. Astfel, cei doi se transformă în personaje, iar interacțiunea dintre ei devine o poveste personală, care se transmite privitorilor ca interacțiune vie, directă, implicare dincolo de simpla observare detașată.

 Un alt aspect care îmi reține interesul este îmbinarea dintre persoanele fotografiate și mediu, relație care reprezintă capacitatea lor de a se adapta, de a transforma și de a controla mediul în care trăiesc. De aceea camera trece în mod natural de la spații publice la spațiile personale și intime, unde cei fotografiați iși creează și structurează mediul după preferințe și posibilități. În organizarea obiectelor banale, pozele porno-decorative din camioane, tatuajele, ghiulurile și dintii de aur, rolul și simbolurile obiectelor sunt reconceptualizate de fiecare personaj și context în parte contribuind la redefinirea culturii materiale căreia îi aparținem.

  Sunt oamenii care consumă altfel și care sunt consumați, diluați într-un fel generic numit “de la colțul străzii”. Sunt situația atipică. Nu ne propunem nici să îi recuperăm, nici să le comentăm statutul, activitățile sau consecințele. Este însă esențial să ne dăm seama că aceste consecințe participă în mod evident la structurarea unui habitaclu contemporan comun.

(Sage)

 —————————————————————–

What is the ethical frame of these pictures? SPSH and SAGE have been, for years, deeply immersed in a world that is grave and common in the same time. Their photographs are not staged nor stolen, but their production and exhibition is acutely problematic. Once installed in the gallery space, will the emotions and awareness issued by these images become mere residues of a detached expressionist esthetics looking for marginal exotica? Or will they be read de facto, as simply realistic? What is their relationship with the dialectic of their photographic genre – street photography, the representation of poverty, documenting public space drawings and messages?

Mediated by video and photography, the human and urban situations of the exhibition must be taken personally. A choked throat is not an aesthetic reaction, and neither is a void in your stomach. The humanitarian sigh and simper is out of the question, going up on buildings to write messages is a somewhat better and normal reaction. The psycho-humanitarian non-reactive device of guilt gets unavoidably activated, but without any outcome, because it is genetically interiorized, and it is only a mechanism of macro social control from the spiritual and cultural apparatus that swallows us all. As we live in an environment charged with politics and emptied of collective hope, we can hardly picture ourselves as agents of transformation; without direct action and entrapped by momentary social solutions, we live times of resignation, compliance, intellectual redistribution of energy. What remains are the messages from the walls of the city, words and signs which form intuitive narratives, urban background for extreme poverty and extreme wealth, for the daily routine or for expressing melodramas. What remains is the rage, as a device for sharpening social senses.

Advertisements


Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s