În Așteptare. 25 noiembrie, h 12.00 – 20.00. Performance durațional, 8h+

p3

performance de grup*, durațional, 8 h +, marți 25 noiembrie începând cu ora 12.00

*Valentin Cernat, Simona Dumitriu, Ileana Faur, Andreea Gîrleanu, Anastasia Jurescu, Kiki Mihuță, Nicoleta Moise, Claudia Nicu, Marina Oprea; cu sprijin de la Iulia Toma, Mihai Balko, Marian Dumitru; după o propunere de Valentin Cernat.

La Spațiul Platforma (Calea Moșilor 62-68, MNAC Anexa etaj 1)

și expoziție post-performance: 26 nov. – ?**

ce aștepti?! sfârșitul lumii? oare unde te prinde când te prinde? corpul oricărei life form are în sine înscrisă fragilitatea așteptării. ne așteptăm să aibă loc schimbări sociale…mă așteptam să fiu în cu totul altă viață acum. nu mă mai aștept la nimic.de ce aștepți totul de la altcineva. cine deplasează așteptările și asupra cui? (S)

La ce te vei gândi cât aștepți? (V)

Și uneori lucrurile se schimbă uite-așa, de pe o zi pe alta, când nici nu te-aștepți…

——

Ești 2 în 1. Știi asta. Tu și corpul tău închistați într-un înveliș de piele. Da, trebuie să dai legitimitate și corpului și, chiar dacă tu îi dictezi, el este extensia fără care nu poți exista. Sunteți prinși împreună în această așteptare de trăiri. Aștepți nemurirea, aștepți să fii contrazisă, aștepți ce a mai fost și nu va mai fi. Viața poate fi privită ca o cursă împotriva timpului, însă trebuie, simți ori ți se spune că trebuie să te oprești pentru a înțelege ce faci și de ce. Ce faci și de ce? Ce faci și de ce?

 Însă înțelegerea nu e niciodată deplină, și ea e în așteptare, mai ales acum când ești în mijlocul acestei culturi obsedate de viteză, eficiență și productivitate. Chiar și în așteptare alergi. A aștepta înseamnă a rămâne, însă tu niciodată nu rămâi. Nimic nu rămâne. Tu rămâi doar cu alergarea după așteptare și asteptarea alergândă. Ce e aia așteptare? (KM)

——

Prins în tine. Privesc aşteptarea ca fiind cea născătoare de senzaţii claustrofobice şi o simt ca proces ce obligă sinele individual să vorbească cu el, să cerceteze tautologic noţiunile, posibilităţile, utilizând cumva argumente raţionale. Aşteptarea mea este impusă ca urmare a dinamicii celorlalţi şi imi indică astfel rigiditatea corpului/carcasei. Măsor în timp acest proces de captivitate, iar el devine apăsător prin propria desfăşurare. Aşteptarea creată de ceilalţi mă imobilizează. (VC)

—–

Când reculeg momentele personale de așteptare, îmi par scurte, neimportante, fiindcă așteptarea din trecut s-a încheiat. Dar așteptarea din prezent pare eternă. În contextul actual în care fiecare își dorește ca ea să se termine cât mai curand și caută să se distragă pentru ca timpul să treacă rapid, eu propun ca acest răstimp să fie un moment de reculegere și reflecție, un obicei prea puțin practicat. Privesc așteptarea ca transformare care are potențialul sa fie benefică. Ea depinde întotdeauna de un factor extern, aștept pe cineva sau ceva. Tocmai de aceea nu îmi doresc să pierd acest timp și să îl utilizez în interes propriu. (MO)

—–

“Giving up becomes harder 

  the longer one does not give up.”

 

  Voi continua să aștept.

  Renunțarea nu este un deziderat-       

  mințile s-au aliniat pe suprafata                             plană,corpurile se separă printr-un spasm al rigidității iar vocile himere iși continuă traiectoria iluzorie.

Proiectarea permanentă a potențialului ne ține în loc-tocmai am intrat intr-o buclă fără sfârșit: cu toții veți continua să așteptați. (AJ)

—–

Nu știu dacă înțeleg ideea de sfârșit al lumii. Cred că-mi înțeleg, nu pe deplin, sfârșitul meu ca persoană conștientă de propriul meu corp care nu are nicio speranță în ceea ce privește viața de apoi sau orice altă formă de nemurire. Așteptarea asta mă pune într-o dilemă pe care nu reușesc să o deslușesc. Cum îmi trăiesc viața știind că se termină la un punct? Vreau să fiu un erou? Vreau să las ceva în urmă? Aș spune că nu, dar e ca și atunci când iei lecții de dans. Mintea iți spune că poți să te rotești, învârți, apleci cum nici o altă ființă ar putea dar picioarele tale nu pot executa mișcarea.  Am fost crescută într-o familie creștină și sfârșitul meu îmi pare abstract. Dacă nu ar fi, poate aș putea să fac tot ce-mi doresc. Să călătoresc cât aș vrea, să fiu cum aș vrea să fiu când aș vrea să fiu. Să nu mai fiu stresată de faptul că sunt prea bătrână să fac unele lucruri. Și sunt conștientă că bătrânețea asta din capul meu este un construct social dar nu mă pot dezlega de ea. Nu mă pot gândi la schimbări sociale fără să nu-mi fie frică de propria mea distopie. Încerc să nu aștept ceva de la umanitate în general ca să mai pot crede în ea…dar numai pentru că nu mai am în ce crede.

Contradicții peste contradicții. (IF)

——

Nu mai vreau să aștept! (NM)

——

Cum ar arăta (?) o piesă de teatru de 8 ore făcută strict din nuanțele repetate ale aceluiași moment: în primele părți ale disaster movies/action flicks/action sfs apare mereu figurantul acela care întoarce capul și uneori poate schițează un început inutil de fugă din fața blast-ului, valului, undei de șoc. Liniștea de dinainte. Un duduit surd îngrijorător. Eroul propriei sale vieți, fix pentru o secundă de timp de ecran, ca unul care tocmai s-a prins că atunci, chiar atunci, se întâmplă ceva. (SD)

**În perioada 26 Nov – ? expoziția post-performance va rămâne deschisă, în timp ce așteptăm să producem Partea 1 din proiectul process și workshop-based De la Aftershock la Nemurire.

*** veniți, chiar încercăm să transmitem ceva important pentru noi, cu asta.

extra bit (guess the theorist:):

photo

Advertisements


Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s