În timp ce dispare gloria lumii, 6-26.06.13

in timp ce dispare gloria lumii afis

Mihai Barabancea, Alexandra Cioca, Raluca Croitoru, Ileana Faur, Vlad Gayraud, Daniel Ghercă, Mihai Gui, Cosmina Ivanov, Kiki Mihuță

vernisaj 6 iunie ora 18.00

Ce se întâmplă în timp ce dispare gloria lumii? În timp ce amintirile se diminuează, suferințele sunt aproape încheiate, gesturile își pierd însemnătatea? Imaginează-ți acest timp ca și când l-ai petrece desenând din reflex pe colțul unei foi de hârtie atunci când asculți un curs universitar sau un monolog la telefon.

————————-

Trăiesc într-un paradox care mă acaparează. Intervenţiile în spaţiul public reprezintă modalitatea mea proprie de a submina și apropria o lume pe care o neg și pe care, în același timp, o accept zilnic./ Imi documentez insomnia ca un gest de conștientizare a propriei persoane încercând să-mi aprofundez relația cu mine./ Ansamblul obiect + index reprezintă încercarea de a înțelege și justifica de ce fotografia ca mediu de exprimare a fost prezentă pe parcursul ultimilor 9 ani în viața mea, iar indexul subiectelor cadrelor devine un memento care reafirmă atât existenta lor pe film la un moment dat, cât și lipsa oricărei nevoi pentru aceasta./ Oamenii suprinsi reflectă mediul în care trăiesc, definind vizual o pătură socială ignorată și exclusă din documentele, arhivele  și prezentările oficiale ce construiesc imaginea României.  Istoria se va ocupa de scrierea evenimentelor, ceea ce nu va rămâne este imaginea celor ce au fost implicați sau afectați de evenimentele timpului./ Gloria dispare atunci când se infiltrează invadator ochiul curios al celui care accesează o secvență pe care nu și-o poate imagina ca fiind posibilă și pe care nu o găsește fiabilă.  Care este prețul cunoașterii?/ Desenul în joacă, automat și negândit conștient e găsirea unui echilibru. Mă ține din a mă pierde într-un vis cu ochii deschiși și-n același timp mă face altfel-de-atentă la ce-i în jurul meu./ Caut de o vreme gustul unei rețete uitate…Actul de a mânca ne leagă și ne diferențiază de celelalte animale. Ne definește. Însă lanțul trofic industrial se bazează pe uitare, pe nerecunoaștere și  ascunde în totalitate aceste relații și legături./ Încerc să mă poziționez în fața unui eveniment traumatic, o încercare de a  stăpâni memoria și de a controla amintirea./ Este momentul fragil de care depinde viitorul omenirii. 26.XI.1983, Oko raportează un atac lansat de SUA în direcția URSS. Este momentul în care Sergentul Petrov decide că acest raport este unul eronat.

——————–
(Teza expoziției se recompune din fragmente din textele tuturor celor prezenți. La fel ca o rolă de hârtie pentru case de marcat,sau ca o bandă de tuș pentru mașina de scris, poate fi rulată și derulată mereu, din orice punct ai începe.)

———————————————————

Statement-uri artiști:

 

1. Raluca Croitoru

Trăiesc într-un paradox care mă acaparează.  

Spaţiul public este definit ca un loc accesibil tuturor oamenilor, deţinut prin activităţi şi nu prin proprietate. Poate fi privit ca un spaţiu creat cu destinaţie voit publică, ca un spaţiu rezidual sau abandonat. Oricare ar fi perspectiva din care abordăm lucrurile, locuitorul unui oraş este ultimul factor decizional în planificarea urbană a oraşului în care locuieşte. Deciziile se iau la un alt nivel, inaccesibil nouă, iar puterea decizională este conferită investitorului privat.

Intervenţiile în spaţiul public reprezintă modalitatea mea proprie de a submina și apropria o lume pe care o neg și pe care, în același timp, o accept zilnic. E maniera mea personală de  însuşire a spațiului public, de luare temporară în posesie a oraşului în care locuiesc şi de relaţionare cu oameni pe care nu voi ajunge probabil niciodata să îi cunosc, dar cu care împart aceleaşi drumuri, refugii, locuri de aşteptare şi întîlnire.


2. Cosmina Ivanov

Pelikula Exotică

Desenul în joacă, automat și negândit conștient e găsirea unui echilibru. Mă ține din a mă pierde într-un vis cu ochii deschiși și-n același timp mă face altfel-de-atentă la ce e în jurul meu. E între a gândi prea mult și a gândi prea puțin.

Așa-i, mâzgăliturile mi-au dat soi de pace.

E emotivă hârtia asta sensibilă la căldură și ce bine c-ascultă muzică de toate felurile.

Un desen este o linie care a ieșit la plimbare. Paul Klee, să facem niște pași.

5) Etapele demersului artistic
cheltuieli estimate zero-zero

codiță mănâncă pufuleți

statement în statement

nişte role desenate

albe sunt în perete

iată! șșșș, acum invit oamenii

Învârte de manivelă şi vei vedea ce:

a) timp

b) viitor

3. Alexandra Cioca

Insomnia

Suferind de insomnie, de mai bine de jumătate de an, am trecut prin mai multe etape ale acesteia. Abordez acum această temă ca pe un act de conștientizare a propriei persoane, caut să mă cunosc mai bine.

Când nu puteam să dorm, noaptea, mergeam pe străzi și fotografiam. Imagini întâmplătoare, care nu urmăreau ceva anume, dar care acum, în instalație, încearcă să redea starea în care te afli după ce ai ajuns să ții prea mult timp ochii deschiși.


4. Kiki Mihuță

Mâncare de nostalgie

În fiecare zi, hrănindu-ne, transformăm natura în cultură, metamorfozând trupul lumii în trupul și mințile noastre. Actul de mânca formează, de asemenea, o legătură între noi și alte zeci de specii de animale și plante.

Din punct de vedere istoric, oamenii au mâncat din multe alte motive decât simpla nevoie fiziologică. Mâncarea înseamnă și plăcere, comuniune, familie, spiritualitate, înseamnă legătura noastră cu universul natural, tabuuri, ritualuri, rețete, regimuri, tradiții și exprimarea propriei identităti.

Mâine ne vom hrăni cu amintiri, pentru a încerca să contracarăm lipsa de memorie a lanțului trofic industrial, în efortul de a prinde din urmă gustul din gutuiul bunicii, felia de marmeladă de demult, borcanul cu dulceață mâncată pe ascuns. Mâine începem să ne construim propriile mecanisme de re-capturare a amintirilor, după rețete de nostalgie.

5. Ileana Faur

 Discuții matematice

Încerc să mă poziționez în fața unui eveniment traumatic, o tentativă de a  stăpâni memoria și de a controla amintirea, pentru a ajunge în punctul din care încep să dețin o formă de cunoaștere antropologică și de control asupra elementelor în care experiența de atunci a ajuns să se descompună. Instalația stă pentru perioada între când s-a produs trauma și momentul de față.

6. Vlad Gayraud

Peisaj cu om

Proiectul urmărește realizarea unei documentări poetice sub forma unei serii de fotografii a oamenilor și locurilor care, prin asociere, devin reprezentanți ai trecutului transpus în prezentul banal.

Pe de-o parte, proiectul este o documentare poetică a prezentului ca martor al trecutului și al consecințelor acestuia asupra contextului social și urban. Oamenii suprinsi reflectă mediul în care trăiesc, definind vizual o pătură socială ignorată și exclusă din documentele, arhivele  și prezentările oficiale ce construiesc imaginea României.  În context politic actual, se vehiculează conceptul de imagine a țării. Astfel, proiectul poate fi perceput drept contribuția artistului la crearea unei imagini mai ample a României.

Pe de altă parte, este o încercare de înțelegere și raportare a personajelor în firul narativ al istoriei, al relației trecut – prezent – viitor. Ei vin cu un bagaj cultural dintr-o perioadă încheiată, transpun acest bagaj în prezent și îl transformă în funcție de necesități, nevoi și dorințe. R. Steiner susținea într-una din conferințele sale transcrise că, pentru a identifica și schimba o situație sau un comportament prezent, e necesară întoarcerea/raportarea în/la trecut și înțelegerea cauzei generatoare.

Istoria se va ocupa de scrierea evenimentelor, ceea ce nu va rămâne este imaginea celor ce au fost implicați sau afectați de evenimentele timpului.

7. Mihai Barabancea

Overriding Sequence

durata video: 6 minute

Lucrarea video conține o coloană sonoră de pian & ciripit, asociată  cu peisaje din natură, copaci cu forme bizare, dealuri, finalul fiind unul brutal în care toate acestea converg spre o exploatare exterioară de piatră,  în care natura e înlocuită cu ariditatea și distrugerea.

Instalația funcționează ca un promo ce include informațiile conținute de albumul foto Overriding Sequence  dar regăsite în natură – patternurile find similare, asemănările izbitoare, filmul extrapolează realitățile cotidiene din fotografii. Copacii care au forme bizare și structuri inedite au farmec, dar la final asta nu mai contează deoarece gloria dispare atunci când se infiltrează invadator ochiul curios al celui care accesează o secvență pe care nu și-o poate imagina ca fiind posibilă și pe care nu o găsește fiabilă.  Care este prețul cunoașterii?

8. Daniel Ghercă

In articulo mortis este momentul în care un laic decide să facă parte din ordinul Trapist.

Este momentul în care un om suferă prima criză de epilepsie. Este hazard și speculație.

Este momentul decisiv pentru viitorul unei imagini reale. Imaginea poate înceta sau poate continua sub forma unei fotografii.

Este vorba atât despre schizofrenie cât și despre forma incipientă a mizantropiei.

Este momentul vital al unei dimineți în care întreaga suferință umană i se arata celui care în secunda următoare avea să fie în fața plutonului de execuție, Fiodor Mihailovici Dostoievski.

Este momentul de revelație spirituală pe care un ascet îl trăiește. Este momentul din timpul unui vis în care te arunci în gol.

Este momentul unei nopți în care un diletant precum căpitanul Rouget reușește să compună marșul Armatei Rinului.

Este momentul fragil de care depinde viitorul omenirii. 26.XI.1983 Oko raportează un atac lansat de SUA în direcția URSS. Este momentul în care Sergentul Petrov decide că acest raport este unul eronat.

Este vorba atât despre tulburare cât și despre claustrofobie. Stare amorfă.

Este momentul creației, al eșecului primordial și al maledicției Providenței.


9. Mihai Gui

 rebut/tot

Fără un scop anume, o finalitate alta decât începutul unui nou film sau al următorului cadru, fotografia și-a perpetuat existența individual de propria mea voință, sau chiar pe poziție de superioritate forțând recursul la ea doar pentru a se autocrea într-un ciclu fără sfârșit. Ansamblul obiect + index reprezintă încercarea de a înțelege și justifica de ce acest mediu de exprimare a fost prezent pe parcursul ultimilor 9 ani în viața mea.

Lipirea negativelor într-un bloc este răspunsul la golul lăsat de lipsa unui motiv pentru crearea „body of work”-ului. De fapt atribui tuturor filmelor din 2004 până în prezent un scop fals, inexistent pe parcursul realizării lor – acela de a deveni materie primă pentru un obiect. Indexul subiectelor cadrelor cuantifică conținutul fotografiilor pentru a urmări mai bine modul și ritmul în care am fost nevoit să le înregistrez prezența lor în jurul meu; devine un memento care reafirmă atât existența lor pe film la un moment dat, cât și lipsa oricărei nevoi pentru aceasta.

Advertisements

spsh&sage, 21.02 – 17.03.2013

vizual expo

Mihai Barabancea, Radu Mureșan cu Vlad Gayraud, Dani Ghercă, rok, Horațiu Șovăială

Copii, bătrâni, oameni tineri sau pe la mijlocul vieții apar în fotografiile lui Sage – unii în sărăcie extremă, toți fragili, expuși, pe fundalul imaginilor cu grafuri, mesaje și scrijelituri urbane ale lui Spsh. Cu ce îi ajută să fie aici, în galerie, ce le-a adus bun gestul fotografierii, actul la care au fost supuși, la care nu s-au opus, spre care au fost convinși sau jocul în care au intrat până ce a început să le placă? Poate îi ajută la ceva: să manifeste furie, să întoarcă gestul fotografiatului înapoi înspre ceilalți, producătorii de relații sociale viabile, plusvaloare și idei.

Cum funcționează fotografiile din expoziție, în ce diagramă etică? Spsh și Sage sunt imersați de ani întregi într-o lume gravă și obișnuită în același timp. Imaginile nu sunt înscenate, nici furate pe ascuns, însă păstrează problematica producerii și expunerii lor în registrul acut. Odată aduse în spațiul galeriei, devin emoțiile și conștientizările pe care aceste imagini le produc doar reziduuri ale unei estetici expresioniste neimplicate? Ori se citesc mai degrabă în cheia “ca atare”, a unui realism cu gradații și implicații diverse? Care este relația lor cu dialectica genului fotografic de care aparțin – imaginea de stradă, reprezentarea marginalilor, fotografierea desenelor și mesajelor din spațiul public?

Mediate de fotografie și film, situațiile umane și urbane din expoziție se iau personal. Nodul în gât nu e o reacție estetică. Nici golul în stomac. Oftatul umanitar se exclude, urcatul pe clădiri pentru scris mesaje e un gest pe care uneori îl poți face. Mecanismul psiho-umanitar și non-reactiv al vinei se activează, inevitabil, dar fără consecințe, pentru că e interiorizat generic, e doar un mecanism de control social macro din angrenajul spiritual și cultural care ne înghite pe toți. Într-un mediu încărcat politic și descărcat de speranță colectivă, ne mai putem greu imagina în rol de agenți transformatori; în lipsa acțiunii directe sau prinși în capcana soluțiilor sociale de moment, trăim o  epocă a resemnării, complacerii, redistribuirii intelectuale a energiei. Rămân mesajele de pe pereții orașului, cuvinte și semne ale unor narațiuni care pot fi doar intuite, fundal/decor urban pentru sărăcia și bogăția extremă, pentru cotidian ori pentru exprimarea melodramelor. Rămâne furia, ca mecanism de ascuțire a simțurilor sociale.

—————————-

Expoziția prezintă o selecție de momente, personaje, obiecte zilnice și străzi parcurse din București și din împrejurimi . Fotografiile se concentrează asupra comunităților marginalizate, în scopul de a pune sub semnul întrebării stereotipurile atașate lor. Universul portretizat nu este acela al mizeriei și sărăciei, ci un univers viu, bogat în elemente heterogene, marcat de imaginația și de intuitia celor fotografiați – cei cu care noi toți ne-am intersectat, dar care au trecut neobservați –  bătrânii din parcuri, copiii din piețe, profeții de la colțul străzii și băieții în vopsea argintie din canal. Spațiile sunt  anonime, ascunse chiar și când sunt la vedere sau pe cele mai bătute căi.

În mod convențional, cred că ne raportăm cu toții la aceleași realități, la un același sistem de referință. Dar este oare adevărată această presupoziție? Fiecare vede altfel – pornind de la o culoare sau de la un detaliu faptic și ajungând până la cumulul de oameni și locuri ce ne compune lumea. Suntem singuri în spatele reținerilor și în noi înșine. Ne mișcăm într-un spațiu incert, al vederii încețoșate de lucruri stabilite arbitrar, comune unei societăți într-un timp dat. Ce facem cu experiențele noastre solitare și cum le punem în acord cu ale celorlalți constituie modul în care reușim până la urmă să ființăm între granițele acestui tărâm-limită al crepusculului.

 

Cei fotografiați sunt conștienți de prezența camerei și își modifică atitudinea, postura, gesturile în concordanță cu imaginea pe care vor să o proiecteze, uneori exhibiționist – un răspuns natural la condiția lor de excludere socială. Gestul artistic de fotografiere iese și el, în condițiile acestei participări, din mediul intelectual – estetic, adâncindu-se în psihologia maselor și a străzii. În relația negociată între fotograf și subiect, ambele părți sunt transformate – atât subiectul cât și fotograful performând rolurile atribuite de situație. Astfel, cei doi se transformă în personaje, iar interacțiunea dintre ei devine o poveste personală, care se transmite privitorilor ca interacțiune vie, directă, implicare dincolo de simpla observare detașată.

 Un alt aspect care îmi reține interesul este îmbinarea dintre persoanele fotografiate și mediu, relație care reprezintă capacitatea lor de a se adapta, de a transforma și de a controla mediul în care trăiesc. De aceea camera trece în mod natural de la spații publice la spațiile personale și intime, unde cei fotografiați iși creează și structurează mediul după preferințe și posibilități. În organizarea obiectelor banale, pozele porno-decorative din camioane, tatuajele, ghiulurile și dintii de aur, rolul și simbolurile obiectelor sunt reconceptualizate de fiecare personaj și context în parte contribuind la redefinirea culturii materiale căreia îi aparținem.

  Sunt oamenii care consumă altfel și care sunt consumați, diluați într-un fel generic numit “de la colțul străzii”. Sunt situația atipică. Nu ne propunem nici să îi recuperăm, nici să le comentăm statutul, activitățile sau consecințele. Este însă esențial să ne dăm seama că aceste consecințe participă în mod evident la structurarea unui habitaclu contemporan comun.

(Sage)

 —————————————————————–

What is the ethical frame of these pictures? SPSH and SAGE have been, for years, deeply immersed in a world that is grave and common in the same time. Their photographs are not staged nor stolen, but their production and exhibition is acutely problematic. Once installed in the gallery space, will the emotions and awareness issued by these images become mere residues of a detached expressionist esthetics looking for marginal exotica? Or will they be read de facto, as simply realistic? What is their relationship with the dialectic of their photographic genre – street photography, the representation of poverty, documenting public space drawings and messages?

Mediated by video and photography, the human and urban situations of the exhibition must be taken personally. A choked throat is not an aesthetic reaction, and neither is a void in your stomach. The humanitarian sigh and simper is out of the question, going up on buildings to write messages is a somewhat better and normal reaction. The psycho-humanitarian non-reactive device of guilt gets unavoidably activated, but without any outcome, because it is genetically interiorized, and it is only a mechanism of macro social control from the spiritual and cultural apparatus that swallows us all. As we live in an environment charged with politics and emptied of collective hope, we can hardly picture ourselves as agents of transformation; without direct action and entrapped by momentary social solutions, we live times of resignation, compliance, intellectual redistribution of energy. What remains are the messages from the walls of the city, words and signs which form intuitive narratives, urban background for extreme poverty and extreme wealth, for the daily routine or for expressing melodramas. What remains is the rage, as a device for sharpening social senses.